O viata in intuneric

“Cred ca nimanui nu ii place intunericul, cu toate ca stie ca peste cateva ore va aparea din nou lumina de care se va putea bucura. In schimb, eu, un biet catel al nimanui nu ma pot bucura de nimic, nici de lumina, nici de un om care sa ma iubeasca si sa imi ofere linistea si siguranta de care am atat de mare nevoie, nici de o mangaiere dupa care tanjesc atat de mult. Aud in jurul meu catei fericiti care se plimba alintati cu stapanii lor, dar eu sunt al nimanui si probabil voi sfarsi singur si infrigurat si fara sa stie nimeni ca am existat si eu pe acest pamant…

Asa gandeam pana acum cateva zile cand si in viata mea a stralucit soarele pe care chiar daca nu il puteam vedea, ii simteam caldura. Am avut fericirea sa ajung si eu sa fiu iubit si ingrijit, iar o mana calda mereu ma mangaie si imi spune vorbe duioase. Am crezut ca am murit si am ajuns in rai, dar totul era real. Am ajuns intr-adevar in raiul animalelor, in sanctuarul APAM. De acum viata mea are rost si sunt atat de fericit cum nici nu va puteti inchipui!

Dragi prieteni ai animalelor, va rog ajutati-i pe cei de la APAM ca, la randul lor, sa aiba grija de noi cei mai oropsiti si sa se poata bucura si altii norocul meu. Multumesc ca mi-ati ascultat povestea.

Al vostru cu drag,

Al Pacino”