Marta

Povestea unui caine batran…Marta

Ne-am cunoscut in toamna anului 2008. Un caine obez, batran, bolnav aruncat ca un obiect devenit nefolositor. Nu mai spera la nimic. Era la sfarsit de drum.

Statea in strada, pe bucata ei de carton pe care isi facuse culcus si cu patura ei pe care i-o daruisera niste persoane impresionate de suferinta unei catele batrane abandonate. Incheieturile umflate nu-i mai permiteau sa se ridice decat cu mare greutate, tumorile imense ii atarnau dizgratios facand pe cei ce o priveau sa se strambe de repulsie, putinii dinti ramasi n-o mai ajutau sa manance cu usurinta, prin ochii cuprinsi de cataracta nu mai vedea ca odinioara, auzul dadea rateuri considerabile, pielea emana un miros neplacut. Era privita ca o epava si asa se simtea si ea.

Am luat-o bineinteles. Statea zi lumina singura, izolata in bucatarie si astepta…nici ea nu stia ce asteapta…nici eu ce va urma. Era printre straini, nu ne cunostea si nici noi pe ea. Trecuse o perioada buna de cand nimeni nu o mai strigase macar pe nume. Era si normal…..nimeni nu-i stia numele.

Zilele au inceput sa se scurga…ea era tot un „caz” ca multe altele. Era unul dintre cainii salvati din strada pentru care faceam tot ce puteam pentru a-i repune pe picioare si a le gasi apoi familii. Nu putem pastra toate animalele luate iar cele cu sanse de adoptie pleaca in familii care le pot oferi mult mai mult. Din acest motiv nici nu ajungi sa „cunosti” astfel de „cazuri” si nici nu-ti doresti sa relationezi mai mult decat necesar cu animalul pentru a nu crea o legatura prea puternica intre animal si tine stiind ca va urma „despatirea” odata cu adoptia.

Ea insa nu era la fel….oricat de bine ar fi fost sa fie un animal cu sanse reale de adoptie… ea nu era un caine adoptabil nici pe departe.

In primul rand….a primit un nume..chiar de la medicul veterinar: Marta. I-a luat ceva timp pana cand a inteles ca este numele ei….noul ei nume. A urmat apoi operatia de indepartare a tumorilor careia i-a rezistat eroic, urmata de tratamente, bai, plimbari prin curte cand ii venea randul. Nu primea nici mai mult nici mai putin fata de restul “cazurilor”. Nu se plangea….astepta …sa treaca timpul probabil.

Apoi a parasit camera “de izolare”, s-a alaturat si ea cateilor fara sanse de adoptie si din acel moment a inceput sa traiasca din nou. A capatat (sau mai bine zis “si-a luat”) un fotoliu doar al ei de care s-a bucurat nespus, a inceput sa accepte o mangaiere iar ulterior sa o si ceara daca isi doreste, a invatat sa protesteze, sa-si spuna punctul de vedere cu glas tare si ragusit, sa se joace cu jucarii si mai ales sa fure jucariile altor catei, sa care zilnic incaltamintea in curte, sa-si puna burta in sus la gadilat, sa se bucure, sa dea din ciotul ei de coada si sa topaie greoi in jurul tau cand vii acasa, sa se impuna in fata celorlalti daca este atacata fara motiv, sa dea jos husele de pe canapea cand se murdaresc – sau mai bine zis cand le murdareste, sa trancaneasca vasul de mancare daca ii este foame …..

Pe scurt….a invatat sa se bucure ca traieste.

Nu i-a fost usor, anii trecuti peste ea nu s-au sters, dintii nu i-au crescut la loc, articulatiile nu s-au dezumflat, ochii nu au redevenit limpezi si auzul nu i-a revenit ca in tinerete. Incerca doar sa fie…fericita…..atat cat i-a mai ramas. Timpul nu sta in loc si ea imbatraneste in continuare dar profita din plin de fiecare secunda si incearca sa alerge inaintea ei oricat i-ar fi de greu.

Nu de putine ori are nevoie de analize si tratamente dar de fiecare data reuseste sa treaca peste…sa traiasca in continuare si suntem siguri ca si dvs. o veti sustine pentru ca merita.